colaj cutzi

Viața cu un câine… din spatele pozelor draguțe de pe Facebook

colaj cutzi

Textul de mai jos nu are absolut nicio legatura cu tema blogului Jurnal de vegan, insa a starnit o multime de reactii pe Facebook. Am primit o multime de mesaje in care oamenii imi spuneau sa il urc neaparat pe un blog pentru a fi mai usor de raspandit. Asta e motivul pentru care e aici. In plus, scopul lui e unul bun si poate salva niste vieti… de caine.

 

Ma stiu om calm si mai mult decat intelegator in tot felul de situatii in care ma pune viata. Insa, cu alea care implica raul facut animalelor, nu pot. Pur si simplu nu pot sa ma impac si nu gasesc in mine intelegere pentru oamenii care fac ceva, orice, impotriva lor.

De ceva vreme imi tot ajunge aceeasi poveste pe la urechi, imbracata cu nume diferite, oameni diferiti, caini de alte culori, rase sau nu neaparat. Tot aud, din surse sigure, chiar de la crescatori, ca exista destul de multi oameni care isi iau un caine, iar dupa o zi, doua, maximum o saptamana il duc inapoi. Motivele lor sunt alea care scot tot ce-i mai rau din mine. „S-a pisat in casa. Chiar pe covor! Si mai era si nou!” sau „A vomitat in pat sau pe hainele mele!” ori „Maaai, a facut caca in masina, desi eram in drum spre parc! Nici acum parca n-a iesit mirosu’! Eu nu pot sa-l tin daca face asa!” Eh, si dupa ce personajele astea fac afirmatiile de mai sus, impacheteaza puiul ala si il duc inapoi plangandu-se ca e prea mult. Nu-si imaginau ca o sa le faca atatea probelme! Si aici mi se sting beculetele, alea care emana calm, liniste, intelegere, empatie. De fapt, se sparg.

Niciodata nu o sa ma consider vreo experta in caini. N-am cum. Niciodata n-o sa zic despre mine ca eu stiu mai bine si n-o sa-mi dau cu parerea daca nu am trait lucrul respectiv. Nu sunt experta in caini, nu sunt medic veterinar, nu am crescatorie de caini. Am doar 3 caini. 30 kg fiecare. Trei caini care ma fac sa vorbesc acum cu toti idiotii care duc puii inapoi pentru cele mai sinistre si cretine motive din lume.

Daca nu stai bine cu stomacul, nu citi ce urmeaza. Dar daca esti unul dintre idiotii despre care vorbeam si nu stai bine cu stomacul, citeste ca poate te potolesti si intelegi ca nu-ti trebuie un animal pe langa tine.

Voma, rahat, pisat si sange

Happy

A ajuns la mine acu’ 2 ani si jumatate. Mi-o doream de vreo 10 ani. Ii stiam deja numele de vreo 3. Stiam ca o sa fie golden retriever. Avea 6 kg si blanita alba ca laptele. Era foarte suparata, venise de la Constanta si nu intelegea ce i se intampla. In prima noapte n-am reusit sa o scot de sub pat. Avea 1 luna jumate, iar pana la 3 luni nu ai cum sa scoti un pui din casa, pana nu face fiecare vaccin.

Ce a urmat? 1 luna si jumatate de pisati si cacati prin casa. Unde in casa mai exact? Peste tot! Am incercat sa o obisnuiesc cu niste paduri absorbante. N-am avut nicio sansa, le rupea imediat ce nu eram atenta la ea. Am scos covorul pentru ca altfel nu se putea. Tin minte ca 6 saptamani m-am trezit in fiecare zi in miros de rahat si, buimaca, incercam sa nu calc in el sau intr-o balta de pipi. Imediat incepea curatarea cu nu-stiu-cate solutii, mop si toate cele. De cate ori dadeam cu mopul in decursul unei zile? Paaai intre 8 si 12 ori. PE ZI.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

A urmat perioada in care a inceput sa iasa din casa si, bineinteles, cand a inceput sa apuce tot felul de prostii de pe jos, iar asta insemna si probleme cu stomacul. Au urmat niste zile cu diaree. Unde? In casa! Pentru ca nu se putea tine. Cum mirosea? Nasol tare, crede-ma. Dar solutiile, detergentii si carpele mi-au fost alaturi.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

Implinise vreo 5 luni. Desi stiam regula de aur, aia care spunea ca dupa ce ii dau sa manance, nu o mai scot la joaca/alergat/agitat ca sa nu vomite, intr-o seara pur si simplu am uitat. Dupa doua ore de jucat in parc cu burta plina, ne-am intors acasa. Mi-a vomat de 5 ori. Pe hol, in mijlocul patului, langa pat, iar pe hol si in fata usii de la intrare. De la 12 noaptea pana la 5 dimineata a tinut-o asa si eu dupa ea cu stersu’ si spalatu’.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

Acu’ doua veri, eram in vacanta. Era dimineata, iar ea dormea langa pat, pe partea mea. M-am trezit pe la 7 din cauza unui miros pe care n-am cum sa vi-l descriu in cuvinte. Era sinistru. M-am ridicat in coate, m-am uitat langa pat, iar Happy zacea in ditamai balta de pipi. Nici nu isi daduse seama ca fasuce pe ea. Mirosul nu era de pipi normal, era ceva incredibil de urat. Am sarit ca arsa, am trezit-o si am inceput sa curat. Se dusese pana sub pat. Am spalat tot ce era de spalat, am aerisit, am spalat-o si pe ea, dupa care s-a scapat din nou in hol, de data asta si cu niste sange. Mi s-au taiat picioarele, l-am sunat pe doctor care ne-a asigurat ca e cistita pentru ca intrase prima data in mare si era incinsa de la alergat. Pipi urat mirositor cu sange a mai continuat pana am ajuns cu ea in Bucuresti, la doctor, care i-a dat tratament cu antibiotic.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

La o saptamana diferenta, eram singura cu ea acasa si ne pregateam sa ne bagam la somn, cand a vomitat langa pat. Am strans imediat, doar ca au mai urmat si alte reprize de vomat, pana dimineata. Am sunat la doctor care mi-a spus ca s-ar putea sa fie o reactie de la antibiotic si sa mai astept o zi. O zi si o noapte in care voma si apa pe care incerca sa o bea. M-au chemat de urgenta la cabinet, unde i-au pus o perfuzie ca sa o hraneasca si hidrateze. Dupa asta au urmat pe rand: o ecografie, o radiografie normala, indesat cainelui pe gat niste bariu (da,da d-ala nasol cu gust de creta) si alte radiografii la diferenta de 5 min, 10 min, juma’ de ora, o ora, doua ore si respectiv patru ore. N-o sa staus sa intru foarte tare in detalii, ideea e ca dupa ultima radiografie, in jur de 9 seara, am primit si verdictul: trebuie operata de urgenta. In jur de 10 noaptea intra in operatie, io boceam, doctorul incerca sa ma calmeze si ea era total apatica. Am pupat-o, i-am promis ca ne vedem intr-o ora si am sprijinit un scaun pana am vazut-o iesita din sala de operatie.

Cand a iesit, era inca anesteziata si mirosea ingrozitor. Doctorul mi-a explicat ca eliminase niste sange putrezit… nu vrei sa stii cum e ala. Era plina pe coada de treaba aia.

Am ajuns acasa, am spalat-o putin, i-am facut un culcus mare la intrarea in dormitor, aproape de pat, ca sa ma vada si sa o vad. Nu am dormit toata noaptea. Cum ma ridicam de langa ea, cum scheuna, voia sa stau cu ea. Si asa am facut. A urmat perioada de recuperare. Inca o saptamanama s-a hranit doar prin perfuzie. Mergeam zilnic cu ea la cabinet si stateam langa ea in jur de 2-3 ore pana se termina perfuzia. O singura data m-am ridicat si am dat sa ies vorbind la telefon si m-am trezit ca a plecat cu tot perfuzie, masa si un scaun de plastic dupa mine. M-a topit.

Abia dupa o luna a reusit sa manance normal. Toata treaba s-a intamplat de la inghitit bete si conuri de brad care i-au facut praf intestinul.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

Rocca

Al doilea caine care a intrat in viata mea a fost Rocca, cea mai iubitoare labradorita cu o inima de doua ori mai mare, la propriu. Inimioara asta a ei mare o face sa oboseasca repede, sa se tempereze, sa nu se zbenguie prea mult si sa fie mai protejata. In plus, are niste nenorocite de cioturi pe coloana care, din cand in cand, ii mai apasa pe niste nervi si o fac sa schelalaie de durere.

E oribil sa te trezesti dimineata si sa o gasesti cu gatul sucit de durere, schelalaind usor si, totusi, dand din coada si bucurandu-se din tot sufletul ca te vede. Ce faci? Te pui in cur pe jos, incerci sa o convingi sa nu se mai agite pentru ca tu stii oricum ca te iubeste si fara sa dea din codita, o intorci pe o parte si incepi sa-i faci masaj la coloana. Cat? Oricat e nevoie. Pana cand vezi ca gatul i s-a indreptat si parca e mai relaxata.

Intr-o dimineata, i-am gasit pe spate o mica, mica rana si am fost convinsa ca i-am facut-o eu cu peria. Zic „poate am apasat prea tare cu tampenia aia de perie!” Nu m-am panicat, am lasat-o in pace. In doua zile, rana se triplase si cand m-am apropiat sa ma uit mai bine, i-am ridicat blana si am vazut mult puroi si un miros oribil. Am fugit imediat la vet, a primit tratament local si oral, iar intr-o saptamana era ca noua. Rana fusese de la tampenii pe care le mancase de pe jos in parc.

NU, NU A DUS-O NIMENI INAPOI.

Oscar

N-o sa spun in detaliu povestea lui Oscar, dar, pentru cine nu stie, e un golden retriever luat dintr-un adapost jegos, cand probabil mai avea foarte putin timp de trait.

Era pentru prima data cand intram intr-un „adapost” de caini de la noi din tara. Nu ma asteptam sa fie Disneyland-u’ cainilor, dar nici lagar. Daca treaba cu mirosul urat, din diferite motive, s-a tot repetat in experientele pe care vi le-am zis mai sus, eh, mirosul din adapost nu se compara cu nimic. Daca ar fi un cuvant care sa defineasca mirosul de acolo, ala e „moarte”. Da, mirosea a moarte. Nu stiu cum de n-am vomitat. Cred ca n-am avut timp.

Pe scurt, am luat cainele de acolo imediat dupa ce l-au castrat… asta era legea, n-aveam cum sa-l scoatem necastrat, si l-am dus la veterinarul nostru. Mirosul ala a umplut tot cabinetul.

Pe langa miros, avea serioase probleme la piele. Pe fata, pe stanga si pe dreapta botului avea rani mari deschise, carne vie. Lovituri pe frunte si pe bot, bube pe el, iar spatele cred ca era format doar din sira spinarii.

L-am adus acasa si a urmat baia. Coada si jumatate din spate erau imbibate de noroi si rahat, iar mirosul a umplut si casa. L-am spalat, i-am bagat efectiv degetul in ranile de pe fata ca sa-i dau cu crema pe care mi-o daduse doctorul, i-am facut culcus in baie, i-am dat sa pape si sa bea apa si a adormit. Probabil era prima noapte, dupa muuulte, in care dormea linistit. Tot in seara aia a dat si prima data din coada.

Au urmat analize peste analize si bai… zilnice. Da, zilnice, dupa care o data la doua zile, o data pe saptamana si tot asa, cu un sampon special pentru problemele lui de piele. A inghitit tratamente, vitamine, uleiuri, toate astea pentru a se reface intr-o buna zi, habar n-aveam cand se va intampla asta.

Vizitele la doctor erau saptamanale pentru a-i vedea evolutia, dar drumul pana la el (15 minute) era infernal. Oscar, pentru ca asta-i numele pe care l-a primit si i se potriveste, era ingrozit de masina. Cum se traduce asta: vomita de doua ori, o data la dus, o data la intors, de cateva ori a facut si niste rahati cat casa poporului, da… tot in masina, in acealsi timp in care vomita. Ii curgea non stop nasul si balea excesiv. In toata nebunia asta, incerca si sa sara pe bacheta din spate, moment in care trebuia sa fie tinut de cineva, in cazul asta… eu.

Nu vrei sa stii, simandicosule cum arata tapiteria masinii. Nu vrei sa stii cum mirosea in masina, de nu prea mai puteam sa luam pe nimeni cu noi ca-i muta nasu’. Si nu in ultimul rand, nu vrei sa stii cat vomita si se caca un caine de 30 kg.

Iar dupa toate astea, desi stabilisem ca il dam spre adoptie, NU, NU L-AM DUS NICAIERI, CU ATAT MAI PUTIN INAPOI IN LAGAR.

Bineinteles ca exista marea posibilitate ca tot ce am scris mai sus sa nu se intample, bineinteles ca exista posibilitatea sa se intample lucruri mai nasoale ca astea de mai sus si, bineinteles ca exista si varianta in care sa ai un caine super sanatos pana la finalul vietii lui, da’ un pisat, doi, trei, noua cat e mic, tot iti trage in casa, crede-ma pe cuvant.

Par pana-n adancul sufletului

Daca nu suporti parul de animal, in orice forma, dimensiune si cantitate, stai in banca ta. Daca nu vrei sa ai rotocoale de par care-ti traverseaza holul ca-n vestul salbatic, stai linistit si renunta la ideea cu cainele. Daca nu esti pregatit sa ai par pe toate hainele posibile, oricant „nu” l-ai lasa tu pe caine sa intre in dormitor sau daca psihic nu esti ok cu faptul ca vei intalni multe fire de par in mancare, atunci reorienteaza-te. Un peste intr-un bol zic ca ar fi ok.

Viata ta in functie de el

Inainte sa dai buzna peste oamenii care vand pui si sa zici „aaawww ce dragut! vreau si eu unul!”, doar pentru ca ai plans la filmul cu Hatchi si ai prins doar inceputul si finalul de la „Eu si Marley”, NU uita ca iti iei o responsabilitate pe viata. Pe viata cainelui, care variaza. Un caine mare traieste aproximativ intre 10 si 15 ani. Intreaba-te daca esti pregatit ca de azi, timp de 10-15 ani sa traiesti cu un suflet si sa-ti faci viata, practic, dupa el. Asta daca nu mori tu inainte, bineinteles. Ca si asta e foarte posibil.

Daca lucrezi 10-12-14 ore pe zi si nu ai o iubita, un iubit, o sotie, un sot, o sora, un prieten sau un parinte care sa stea cu cainele, ia-ti gandul. Nu ai efectiv cum sa-l lasi atatea ore singur. Si nu neaparat ca va face in casa. Sunt caini care fac de 2 ori pe zi la interval de 12 ore, dar e absolut strigator la cer sa-l lasi atatea ore complet singur, inchis in casa. Il va afecta psihic.

Ia in calcul ca vei pleca in vacante, iar daca nu-l poti lua cu tine, dar nu ai nici cu cine sa-l lasi… nasol momentu’.

Daca pleci cu el in vacanta si nu te cazezi pe la prieteni, ia in calcul ca nu e deloc usor sa gasesti hoteluri/pensiuni dog friendly.

Inainte sa pleci seara in club, calculeaza-ti timpul in asa fel incat sa-l scoti la un pipi/caca inainte. Si, cea mai importanta parte: Desi vii rupt in 14 de la bauta si cazi lat in pat pe la 6 dimineata(mi s-a intamplat de atatea ori), nu uita ca n-ai cum sa dormi pana nu mai poti si ca in 2-3 ore ar trebui sa scoti caine la pipi/caca.

Daca nu stai bine cu nervii si te plictisesti repede lasa ideea de a avea un caine, asta pentru ca tre’ sa fii afara cu el de 2-3 ori pe zi fie: ploaie, ploaie torentiala, zapada, ger, viscol, sau vara de 45 de grade.

Si, mai ales, daca nu concepi ca viitorul tau copil sa creasca langa un animal sau, cateodata, inconjurat de par… nici sa nu-ti treaca prin cap sa-ti iei un caine. Ma iertati, dar urasc oamenii care abandoneaza un caine ca pe un tampon folosit, doar pentru faptul ca acum au un copil. Mi se pare ireal.

Pe final, nu vreau sa-ti zic decat sa nu uiti ca un caine e un membru al familiei, nu un accesoriu. Ca in afara de un copil, probabil ca e una dintre cele mai mari responsabilitati. Vreau sa mai stii ca in ciuda tuturor momentelor grele descrise mai sus si nu numai, cainii (si animalele in general) merita orice e mai bun pe lumea asta.

Ceea ce.ti da cainele inapoi e infinit mai mult si mai mare fata de toate momentele grele pe care le intampini cu el. D-asta n-o sa stau sa insir cata iubire, liniste psihica si sufleteasca si cat frumos iti aduce un caine in viata.

Asa ca, daca ti s-a strans inima la textul asta, daca ai zis „Bleah, eu n-as putea sa fac asta!” sau ” Oribil! Mi se-ntoarce stomacul pe dos.”, du-te repede la prima benzinarie, ia-ti o jucarica de plus si fii fericit cu ea. Doar cu ea… fara chestii vii.

Jurnal de Vegan a inventat „Ziua fara graba”

Azi dimineata, dupa ce am cules o lada mica de legume,  gradina cred ca m-a inspirat sa inventez Ziua Fara Graba. Ia-ti si tu ziua asta, o data pe saptamana, incetineste-ti ritmu’ si fa-ti ceva frumos.

Reteta calma pentru Ziua fara Graba:

Te trezesti in jur de 8 dimineata, cand e inca racoare. Pui hartie de copt in tava si arunci in ea, asezate frumos: 6 rosii coapte bine, taiate in jumatati, un morcov, o bucata zdravana de telina, un ardei gras, o juma’ de vanata, o juma de ceapa si neaparat, da’ neaparat 6-7 catei de usturoi cu tot cu coaja. Trimiti peste toate astea o ploaie scurta de ulei si le dai la cuptor sa se coaca linistite. La 125 de grade ca nu se grabesc nicaieri.

Cand s-au facut? Cand se uita frumos la tine si-ti arata ca poti sa le dai hainele jos fara efort prea mare. Intre timp, ti-au umplut bucataria de miros d-ala de merita povestit.

Le scoti cu grija si le dai cojile jos. Doar la alea care au si vor. Le pui in blender, arunci peste ele o mana de busuioc proaspat si una de menta la fel si pasezi bine.

Arunci treaba asta intr-o oala rosie, nu de alta da’ o sa-ti deoache toti licoarea, pui peste ea inca vreun litru de apa sau mai bine si dai la foc mic 5-10 minute. O atingi usor, aproape fara sa-si dea seama, cu niste sare, cu niste piper, boia dulce, cimbru si doar daca mai vrei, cu o lingura, doua de ulei. Eu n-am mai pus ca o beau si rece din cana aia mare de zici ca-i castron cu toarta.

11110746_1179366518756566_8307593651020426095_n

11148631_894455223946882_5882211571233253165_n

Andrei Roșu: „De șase ani nu am abandonat nicio cursă.”

Primul interviul al Jurnalului de Vegan am vrut să fie cu un om special, așa că, l-am invitat pe Andrei Roșu la o discuție care, așa cum mă așteptam, a devenit una inspirațională. Andrei ne-a povestit despre omul care era în urmă cu șase ani, despre cum și-a dat seama că trebuie să schimbe ceva, despre alimentația lui de azi, dar și despre ce înseamnă pentru el să fii vegan.

Cum arăta o zi din viața ta atunci când nu făceai niciun fel de mișcare?

Puneam ceasul să sune la ora 7, în ideea că mă voi trezi la 7, dar de fapt reușeam să mă ridic la 8 din pat pentru că activam snooze-ul o dată și încă o dată și tot așa. Îmi dădeam seama că e cam grav faptul că nu m-am trezit la cât îmi propusesem, așa că tot ce urma să fac se întâmpla în grabă. Luam repede micul dejun, mă grăbeam și abia găseam lucrurile prin casă. Bineînțeles că urma nebunia din trafic pentru că da, mergeam doar cu mașina. Pe vremea aia și dacă aveam de mers 50 de metri până în spatele blocului, tot cu mașina mă duceam. Apoi ajungeam plin de energie negativă la birou după tot timpul ăla petrecut în aglomerație, nu găseam loc de parcare și asta iar era o problemă pentru că îmi doream să fie un loc chiar în față sau chiar să intru cu mașina direct în birou, dacă se putea. (râde) Treaba asta îmi genera un mare disconfort pentru că trebuia să merg vreo 200 m pe jos, ceea ce era o mare povară pentru mine pe atunci. Ajungeam de regulă după managerul meu și, bineînțeles, că scuzele și motivele pentru care întârziam le aveam pregătite. Pe birou găseam un haos total, o grămadă de hârtii, de documente și de post-it-uri. De obicei începeam cu o pauză, mai fumam o țigară, mai beam o cafea.

Fumai?

Da, da ,da. Am fumat mulți ani. De pe la 16 ani până pe la 33 de ani.

Așa, începeai cu o pauză, după care continuai cu?

Continuam cu lucruri mărunte. Începeam să-mi citesc mailurile din ziua anterioara, le marcam pe cele de care aveam nevoie și le amânam. Partea “bună” cu treburile amânate e că la un moment dat nu mai are nimeni nevoie de ele. (râde) Și uite așa venea ora prânzului care mă lua mereu prin surprindere de parcă nu știam că urma să mi se facă foame. Începeau negocierile cu colegii despre ce mâncăm, mai trecea o oră, dar avantajul, atunci când lucrezi într-o companie mare, e ca mereu vine ziua de naștere a cuiva, care aduce prăjituri și fursecuri, așa că, rezolvam și problema foamei. Începeam să lucrez cu adevărat pe la 1717:30, când ar fi trebuit să plec de fapt. Ajungeam acasă destul de târziu, chiar și la 9 seara. Fiul meu care avea atunci un an, deja dormea, deci nu prea reușeam să stabilesc o relație cu el. Primele lucruri pe care le făceam atunci când ajungeam acasă era să deschid televizorul, să mă așez pe canapea și deschid două beri. În plus, luam și masa de seară care consta, bineînțeles în cartofi prăjiți și ceva carne la grătar. Continuam cu uitatul la tv sau la filme, iar în dormitor ajungeam pe la 12 – 1 noaptea. Dormeam vreo 5 ore pe noapte. Pusesem vreo 13-14 kg pe mine, dar în timp. Probabil dacă aș fi pus toate kg astea peste noapte, aș fi sunat imediat la salvare, dar așa când le pui treptat, nu le observi și le duci cu tine.

Care a fost momentul declanșator și ai zis că nu mai poți continua așa?

Atunci când am înțeles cu adevărat că sunt părinte. Avea fiul meu vreun an și câteva săptămâni, stătea cu mine pe canapea și atunci mi-am dat seama că n-am cum să fiu vreodată un exemplu bun pentru el cu tot stilul ăsta de viață, fara niciun pic de mișcare, cu mâncare proastă, așa că am început să alerg ușorușor.

10981914_905282092864195_2201358965153499380_n

 

Atunci când ai traversat Canalul Mânecii, a fost vreun moment în care ai zis „Gata, nu mai pot, renunț!”?

La mine, de când am început să particip la competiții, am realizat că sportul sub orice formă și în special participarea la evenimente sportive, e cumva o proiecție a vieții în sine. Mi-am dat seama că dacă abandonez în sport sau tot amân, pentru că și amânarea e o formă de abandonare, așa o să fac și în alte planuri din viața mea. De 6 ani nu am abandonat nicio cursă. Mă pregătesc bine, deși mă aștept să vină momente dificile, dar alea sunt clipele în care trebuie săți amintești de ce ai început și de ce ai continuat să faci asta. Adică dacă îți amintești că ai început pentru a fi un model pentru copiii tăi și apoi faci asta și pentru a strânge fonduri pentru cauze sociale în care crezi, nu consider că o bașică la picior sau faptul că te doare un genunchi mai contează, mai ales când strângi bani pentru oameni care mai au de trăit două săptămâni sau două luni. Întotdeauna când faci lucruri pentru altcineva sau și pentru altcineva, ai două motoare în plus și resurse nelimitate.

11703200_894432063949198_8273350267733726132_n

11717581_894432437282494_3617534666090206712_o

 

Ce înseamnă pentru tine să fii echilibrat cu totul?

Echilibrat pentru mine înseamnă săți definești foarte clar ariile de interes ale vieții, deși poate sună ciudat, mă refer la acele arii în care simți să investești timp, fie că e vorba de familie, de sănătate, de ceea ce lași în urmă, de hobby-urile tale, de carieră sau de dezvoltarea personală ori spirituală. Trebuie să stabilești foarte clar ce asteptări ai de la viață, unde te poziționezi în viața ta și cum îți împarți ziua. Eu cred foarte mult că pentru a ne schimba viața trebuie să ne schimbăm agenda zilei. Mai ales că zilele noastre seamănă foarte mult între ele, ce am făcut azi cu ce am făcut ieri, cu ce facem peste o săptămână și cu ce am făcut acum două luni. Ne-am trezit la aceeași oră, mergem pe același traseu, așa că dacă vrei săți schimbi viața, trebuie să schimbi ce se-ntâmplă pe parcursul unei zile.

Apropo de schimbări, de cât timp ești vegan și de ce ai luat decizia asta?

A venit în mod natural. În primul rând, în momentul în care faci sport, corpul devine foarte exigent la combustibilul pe care-l folosești. Dacă mănânci trei fripturi, patru mici, opt chiftele și stai pe canapea și te uiți la televizor, te simți greoi, dar corpul nu protestează foarte tare pentru că nu-l soliciți. Însă, dacă ai mâncat meniul de mai sus, după care ieși să alergi, îl vomiți în aproximativ trei minute. Corpul îți transmite semnale mereu. Înainte să alergi el îți spune să-i dai ceva care să-i furnizeze energie, nu să-l obosească, ceva care să nu-l pună să digere șapte ore.


Treptat, în paralel cu antrenamentele, am scos carnea din program, eu fiind un om care consuma carne dimineața, la prânz și seara… mai exact dimineața șuncă sau mezeluri, la prânz friptură cu ceva și seara friptură cu altceva. Cred că era și o metodă de a mă recompensa cumva. Mancarea e câteodată o recompensă pentru noi oamenii. Am depășit faza asta. Acum văd mâncarea ca pe un mijloc de a-mi atinge niște obiective.

Deci la început ai renunțat la carne.

Da. Și într-o zi, după ce am mers la Ferma Animalelor, aici în București. Alex, băiatul meu, m-a întrebat dacă puiul din farfuria lui e același cu ăla de la fermă. Atunci am realizat că deși am crescut cu o anumită cultură și niște convingeri clare care ne-au spus că trebuie să mâncăm carne, azi tim într-o lume în care nu mai avem nevoie de așa ceva. Putem trăi foarte bine și fara carne. Eu nu sunt genul care ar putea să sucească gâtul unei găini, poate doar într-un caz extrem de viața și de moarte, în care aș fi în mijlocul oceanului, al pustietatii și integritatea mea fizică ar fi în pericol. Cred că dacă vrem să construim o lume mai bună, trebuie să renunțăm la carne și să ne învățăm copiii să nu fie competitivi și să înțeleagă că nu trebuie să omoare nicio ființă pentru a trăi, fie că e un alt om, un animal sau o insectă. Sunt sigur că în timp, oamenii vor deveni mai conștienți. Așa cum în urmă cu niște zeci de ani, sclavia era un lucru acceptat, în același fel, peste o vreme, și consumul cărnii va fi anormal.

Pe urmă ai renunțat și la lactate și ouă?

Da, păi fac parte din aceeași categorie. Ok, nu mai tai animalul pentru carne, dar consumi niște lucruri de la niste ființe înghesuite, traumatizate și chinuite. Degeaba avem noi în minte imaginea bunicii care plimbă vaca pe izlaz sau a găinilor care umblă fericite prin curte, pentru ca nu de acolo vin produsele aflate în comerț.

Familia ta e vegană?

Sotia mea mai mănâncă, de exemplu, pește și la fel și copiii. Nici lor nu le mai dăm carne de animale domestice, însă soția mea vrea să le mai dea pește din când în când. Probabil că, în timp, vor renunța și la el de tot. Eu nu sunt pentru schimbări bruște, îmi doresc doar ca noi oamenii să conștientizăm niște lucruri. Animalele sunt ca și noi, au sentimente și se tem. Vacile sunt sacrificate cu un baros în cap, iar puii cu curent electric, ori nu cred că ne-ar plăcea să fim sacrificați astfel.

Înțeleg perfect motivația ta în ceea ce privește empatia față de animale, în general, însă vreau să aud de la tine, pentru ești cel mai bun exemplu, și partea cealaltă. Mai exact, cum se potrivește stilul de alimentație vegan cu un efort fizic atât de mare, așa cum faci tu?

Aici sunt niște prejudecăți. În general, dacă ai niște obiective în viață, nu cred ca trebuie săți încalci valorile pentru a le atinge. Adică dacă tu crezi că niciun animal de pe planeta asta nu trebuie sacrificat, nu cred că înainte de un maraton poți să spui: „Ah, ok, hai că pentru maratonul ăsta renunț la stilul meu de viață și mănânc șapte kilograme de carne.”

11722540_894432860615785_5914623765675042096_o

Cum arată o zi obișnuită din viața ta, din punct de vedere alimentar?

Alimentația mea e foarte simplă acum. Am observat că simplitatea te ajută să duci o viață ușoară. Am cam același program în fiecare zi, aici mă refer la ore, dar alimentele sunt diversificate pentru ca omul, în general, e o ființă care are nevoie de diversitate. Partea frumoasă, atunci când renunți la carne, e că descoperi o mulțime de legume și de plante de care nici nu te atingeai înainte, plus că lași loc de alimente mai bune. În momentul în care am realizat că mâncând carne fac ceva rău, pur și simplu nu am mai putut să mă ating de ea, mi-a fost greață, mai ales când simt miros de grătar. Eu am fost în Nepal, iar acolo oamenii, în momentul în care moare cineva, îl pun pe un piedestal de un metru, il învelesc în paie și îi dau foc, iar între mirosul ăla și mirosul de carne de animal pe gratar, nu e nicio diferență.

Revenind la alimentația mea obișnuită, am cinci mese pe zi, dintre care trei principale și două gustări. Prima masă principală e, bineînțeles dimineața. Îmi fac un shake pentru care baza e cam aceeași, adică vegetale, dupa care diferite condimente foarte benefice, printre care se numără turmericul și scorțișoara, fructe pe care mi le congelez toamna, am un frigider special pentru asta, banană pentru consistență și nu numai, mai pun pudre foarte bune de iarbă de grâu, de orz verde, de urzică și așa mai departe. De fapt, prima mea masă e un fruct, asta după ce am băut niște apă imediat la trezire. Fructul ăla îmi dă energie pentru o oră-două de antrenament. Așa cum spuneam, urmează shake-ul, iar la prânz am o masă raw vegana. Mi-am făcut un abonament la o firmă care face astfel de mâncare, de unde mănânc de regulă o ciorbă și un fel doi, ambele raw. De obicei mancarea raw e foarte sățioasă, asta pentru că are multă apă care te hidratează, dar și multe fibre. O astfel de mâncare îmi oferă și o energie bună la birou, în sensul că nu mai am momente de somnolență în jurul ore 1 după amiaza, așa cum mi se întâmpla înainte, după ce mâncam o friptură. Continui cu o gustare formată din tot felul de nuci, undeva pe la ora 15. De exemplu, 10 nuci braziliene îmi oferă doza optimă de seleniu, nu trebuie să mănânc nu-știu-câte pungi. Termin ziua undeva până în ora 18 cu masa proteică ce conține mazăre, fasole, linte sau năut, dar și legume.

Bine că ai adus vorba de masa proteică, asta pentru că urma săți pun „celebra” întrebare ce transformă brusc orice persoană într-un nutriționist: „Din ce își ia Andrei Roșu proteinele?”

E o întreagă demență și o paranoia în jurul proteinelor. Nu avem nevoie de atât de multe proteine și o spun din postura unui om care a făcut destul de mult sport în ultimii șase ani. Cred că ai nevoie de calitate în viață, nu de cantitate, iar proteine de calitate găsești foarte multe din surse vegetale. Poți afla asta la o simplă căutare pe Google. În același timp, cred și susțin că atunci când renunți la carne, trebuie să o faci, totuși, documentat pentru că altfel e sinucidere. Spun asta pentru că atunci când renunți la carne, nu poți să mergi pe dieta clasică de post a multor români, ce include doar covrigei, sărățele și cartofi prăjiți. Trebuie să fii atent la acizii grași Omega, la B 12, la fier, dar repet, toate astea au nenumarate surse vegetale.

Deci se poate trăi și fără produse de origine animală.

Bineînțeles. În același timp, eu nu fac diferențe între oameni și nu pun pe nimeni la zid pentru că alege să consume carne. Ceea îmi doresc însa, e ca oamenii conștientizeze mai mult tot ceea ce îi înconjoară, iar dacă ar lua măcar din când în când câte o pauză de carne, chiar și pentru o săptămână, și nu neapărat din motive religioase, eu zic că tot ar fi ceva, s-ar simți mai bine din punct de vedere fizic.

Dacă ar fi de mâine să poți păstra o singură amintire din viața ta, care ar fi aceea?

Când s-au născut copiii mei, evident. E foarte emoționant și foarte puternic momentul. Noi trăim mai departe prin ei.

11148631_894455223946882_5882211571233253165_n

Sursă foto: www.facebook.com/andrei.rosu