colaj cutzi

Viața cu un câine… din spatele pozelor draguțe de pe Facebook

colaj cutzi

Textul de mai jos nu are absolut nicio legatura cu tema blogului Jurnal de vegan, insa a starnit o multime de reactii pe Facebook. Am primit o multime de mesaje in care oamenii imi spuneau sa il urc neaparat pe un blog pentru a fi mai usor de raspandit. Asta e motivul pentru care e aici. In plus, scopul lui e unul bun si poate salva niste vieti… de caine.

 

Ma stiu om calm si mai mult decat intelegator in tot felul de situatii in care ma pune viata. Insa, cu alea care implica raul facut animalelor, nu pot. Pur si simplu nu pot sa ma impac si nu gasesc in mine intelegere pentru oamenii care fac ceva, orice, impotriva lor.

De ceva vreme imi tot ajunge aceeasi poveste pe la urechi, imbracata cu nume diferite, oameni diferiti, caini de alte culori, rase sau nu neaparat. Tot aud, din surse sigure, chiar de la crescatori, ca exista destul de multi oameni care isi iau un caine, iar dupa o zi, doua, maximum o saptamana il duc inapoi. Motivele lor sunt alea care scot tot ce-i mai rau din mine. „S-a pisat in casa. Chiar pe covor! Si mai era si nou!” sau „A vomitat in pat sau pe hainele mele!” ori „Maaai, a facut caca in masina, desi eram in drum spre parc! Nici acum parca n-a iesit mirosu’! Eu nu pot sa-l tin daca face asa!” Eh, si dupa ce personajele astea fac afirmatiile de mai sus, impacheteaza puiul ala si il duc inapoi plangandu-se ca e prea mult. Nu-si imaginau ca o sa le faca atatea probelme! Si aici mi se sting beculetele, alea care emana calm, liniste, intelegere, empatie. De fapt, se sparg.

Niciodata nu o sa ma consider vreo experta in caini. N-am cum. Niciodata n-o sa zic despre mine ca eu stiu mai bine si n-o sa-mi dau cu parerea daca nu am trait lucrul respectiv. Nu sunt experta in caini, nu sunt medic veterinar, nu am crescatorie de caini. Am doar 3 caini. 30 kg fiecare. Trei caini care ma fac sa vorbesc acum cu toti idiotii care duc puii inapoi pentru cele mai sinistre si cretine motive din lume.

Daca nu stai bine cu stomacul, nu citi ce urmeaza. Dar daca esti unul dintre idiotii despre care vorbeam si nu stai bine cu stomacul, citeste ca poate te potolesti si intelegi ca nu-ti trebuie un animal pe langa tine.

Voma, rahat, pisat si sange

Happy

A ajuns la mine acu’ 2 ani si jumatate. Mi-o doream de vreo 10 ani. Ii stiam deja numele de vreo 3. Stiam ca o sa fie golden retriever. Avea 6 kg si blanita alba ca laptele. Era foarte suparata, venise de la Constanta si nu intelegea ce i se intampla. In prima noapte n-am reusit sa o scot de sub pat. Avea 1 luna jumate, iar pana la 3 luni nu ai cum sa scoti un pui din casa, pana nu face fiecare vaccin.

Ce a urmat? 1 luna si jumatate de pisati si cacati prin casa. Unde in casa mai exact? Peste tot! Am incercat sa o obisnuiesc cu niste paduri absorbante. N-am avut nicio sansa, le rupea imediat ce nu eram atenta la ea. Am scos covorul pentru ca altfel nu se putea. Tin minte ca 6 saptamani m-am trezit in fiecare zi in miros de rahat si, buimaca, incercam sa nu calc in el sau intr-o balta de pipi. Imediat incepea curatarea cu nu-stiu-cate solutii, mop si toate cele. De cate ori dadeam cu mopul in decursul unei zile? Paaai intre 8 si 12 ori. PE ZI.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

A urmat perioada in care a inceput sa iasa din casa si, bineinteles, cand a inceput sa apuce tot felul de prostii de pe jos, iar asta insemna si probleme cu stomacul. Au urmat niste zile cu diaree. Unde? In casa! Pentru ca nu se putea tine. Cum mirosea? Nasol tare, crede-ma. Dar solutiile, detergentii si carpele mi-au fost alaturi.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

Implinise vreo 5 luni. Desi stiam regula de aur, aia care spunea ca dupa ce ii dau sa manance, nu o mai scot la joaca/alergat/agitat ca sa nu vomite, intr-o seara pur si simplu am uitat. Dupa doua ore de jucat in parc cu burta plina, ne-am intors acasa. Mi-a vomat de 5 ori. Pe hol, in mijlocul patului, langa pat, iar pe hol si in fata usii de la intrare. De la 12 noaptea pana la 5 dimineata a tinut-o asa si eu dupa ea cu stersu’ si spalatu’.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

Acu’ doua veri, eram in vacanta. Era dimineata, iar ea dormea langa pat, pe partea mea. M-am trezit pe la 7 din cauza unui miros pe care n-am cum sa vi-l descriu in cuvinte. Era sinistru. M-am ridicat in coate, m-am uitat langa pat, iar Happy zacea in ditamai balta de pipi. Nici nu isi daduse seama ca fasuce pe ea. Mirosul nu era de pipi normal, era ceva incredibil de urat. Am sarit ca arsa, am trezit-o si am inceput sa curat. Se dusese pana sub pat. Am spalat tot ce era de spalat, am aerisit, am spalat-o si pe ea, dupa care s-a scapat din nou in hol, de data asta si cu niste sange. Mi s-au taiat picioarele, l-am sunat pe doctor care ne-a asigurat ca e cistita pentru ca intrase prima data in mare si era incinsa de la alergat. Pipi urat mirositor cu sange a mai continuat pana am ajuns cu ea in Bucuresti, la doctor, care i-a dat tratament cu antibiotic.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

La o saptamana diferenta, eram singura cu ea acasa si ne pregateam sa ne bagam la somn, cand a vomitat langa pat. Am strans imediat, doar ca au mai urmat si alte reprize de vomat, pana dimineata. Am sunat la doctor care mi-a spus ca s-ar putea sa fie o reactie de la antibiotic si sa mai astept o zi. O zi si o noapte in care voma si apa pe care incerca sa o bea. M-au chemat de urgenta la cabinet, unde i-au pus o perfuzie ca sa o hraneasca si hidrateze. Dupa asta au urmat pe rand: o ecografie, o radiografie normala, indesat cainelui pe gat niste bariu (da,da d-ala nasol cu gust de creta) si alte radiografii la diferenta de 5 min, 10 min, juma’ de ora, o ora, doua ore si respectiv patru ore. N-o sa staus sa intru foarte tare in detalii, ideea e ca dupa ultima radiografie, in jur de 9 seara, am primit si verdictul: trebuie operata de urgenta. In jur de 10 noaptea intra in operatie, io boceam, doctorul incerca sa ma calmeze si ea era total apatica. Am pupat-o, i-am promis ca ne vedem intr-o ora si am sprijinit un scaun pana am vazut-o iesita din sala de operatie.

Cand a iesit, era inca anesteziata si mirosea ingrozitor. Doctorul mi-a explicat ca eliminase niste sange putrezit… nu vrei sa stii cum e ala. Era plina pe coada de treaba aia.

Am ajuns acasa, am spalat-o putin, i-am facut un culcus mare la intrarea in dormitor, aproape de pat, ca sa ma vada si sa o vad. Nu am dormit toata noaptea. Cum ma ridicam de langa ea, cum scheuna, voia sa stau cu ea. Si asa am facut. A urmat perioada de recuperare. Inca o saptamanama s-a hranit doar prin perfuzie. Mergeam zilnic cu ea la cabinet si stateam langa ea in jur de 2-3 ore pana se termina perfuzia. O singura data m-am ridicat si am dat sa ies vorbind la telefon si m-am trezit ca a plecat cu tot perfuzie, masa si un scaun de plastic dupa mine. M-a topit.

Abia dupa o luna a reusit sa manance normal. Toata treaba s-a intamplat de la inghitit bete si conuri de brad care i-au facut praf intestinul.

NU, NU AM DUS-O INAPOI.

Rocca

Al doilea caine care a intrat in viata mea a fost Rocca, cea mai iubitoare labradorita cu o inima de doua ori mai mare, la propriu. Inimioara asta a ei mare o face sa oboseasca repede, sa se tempereze, sa nu se zbenguie prea mult si sa fie mai protejata. In plus, are niste nenorocite de cioturi pe coloana care, din cand in cand, ii mai apasa pe niste nervi si o fac sa schelalaie de durere.

E oribil sa te trezesti dimineata si sa o gasesti cu gatul sucit de durere, schelalaind usor si, totusi, dand din coada si bucurandu-se din tot sufletul ca te vede. Ce faci? Te pui in cur pe jos, incerci sa o convingi sa nu se mai agite pentru ca tu stii oricum ca te iubeste si fara sa dea din codita, o intorci pe o parte si incepi sa-i faci masaj la coloana. Cat? Oricat e nevoie. Pana cand vezi ca gatul i s-a indreptat si parca e mai relaxata.

Intr-o dimineata, i-am gasit pe spate o mica, mica rana si am fost convinsa ca i-am facut-o eu cu peria. Zic „poate am apasat prea tare cu tampenia aia de perie!” Nu m-am panicat, am lasat-o in pace. In doua zile, rana se triplase si cand m-am apropiat sa ma uit mai bine, i-am ridicat blana si am vazut mult puroi si un miros oribil. Am fugit imediat la vet, a primit tratament local si oral, iar intr-o saptamana era ca noua. Rana fusese de la tampenii pe care le mancase de pe jos in parc.

NU, NU A DUS-O NIMENI INAPOI.

Oscar

N-o sa spun in detaliu povestea lui Oscar, dar, pentru cine nu stie, e un golden retriever luat dintr-un adapost jegos, cand probabil mai avea foarte putin timp de trait.

Era pentru prima data cand intram intr-un „adapost” de caini de la noi din tara. Nu ma asteptam sa fie Disneyland-u’ cainilor, dar nici lagar. Daca treaba cu mirosul urat, din diferite motive, s-a tot repetat in experientele pe care vi le-am zis mai sus, eh, mirosul din adapost nu se compara cu nimic. Daca ar fi un cuvant care sa defineasca mirosul de acolo, ala e „moarte”. Da, mirosea a moarte. Nu stiu cum de n-am vomitat. Cred ca n-am avut timp.

Pe scurt, am luat cainele de acolo imediat dupa ce l-au castrat… asta era legea, n-aveam cum sa-l scoatem necastrat, si l-am dus la veterinarul nostru. Mirosul ala a umplut tot cabinetul.

Pe langa miros, avea serioase probleme la piele. Pe fata, pe stanga si pe dreapta botului avea rani mari deschise, carne vie. Lovituri pe frunte si pe bot, bube pe el, iar spatele cred ca era format doar din sira spinarii.

L-am adus acasa si a urmat baia. Coada si jumatate din spate erau imbibate de noroi si rahat, iar mirosul a umplut si casa. L-am spalat, i-am bagat efectiv degetul in ranile de pe fata ca sa-i dau cu crema pe care mi-o daduse doctorul, i-am facut culcus in baie, i-am dat sa pape si sa bea apa si a adormit. Probabil era prima noapte, dupa muuulte, in care dormea linistit. Tot in seara aia a dat si prima data din coada.

Au urmat analize peste analize si bai… zilnice. Da, zilnice, dupa care o data la doua zile, o data pe saptamana si tot asa, cu un sampon special pentru problemele lui de piele. A inghitit tratamente, vitamine, uleiuri, toate astea pentru a se reface intr-o buna zi, habar n-aveam cand se va intampla asta.

Vizitele la doctor erau saptamanale pentru a-i vedea evolutia, dar drumul pana la el (15 minute) era infernal. Oscar, pentru ca asta-i numele pe care l-a primit si i se potriveste, era ingrozit de masina. Cum se traduce asta: vomita de doua ori, o data la dus, o data la intors, de cateva ori a facut si niste rahati cat casa poporului, da… tot in masina, in acealsi timp in care vomita. Ii curgea non stop nasul si balea excesiv. In toata nebunia asta, incerca si sa sara pe bacheta din spate, moment in care trebuia sa fie tinut de cineva, in cazul asta… eu.

Nu vrei sa stii, simandicosule cum arata tapiteria masinii. Nu vrei sa stii cum mirosea in masina, de nu prea mai puteam sa luam pe nimeni cu noi ca-i muta nasu’. Si nu in ultimul rand, nu vrei sa stii cat vomita si se caca un caine de 30 kg.

Iar dupa toate astea, desi stabilisem ca il dam spre adoptie, NU, NU L-AM DUS NICAIERI, CU ATAT MAI PUTIN INAPOI IN LAGAR.

Bineinteles ca exista marea posibilitate ca tot ce am scris mai sus sa nu se intample, bineinteles ca exista posibilitatea sa se intample lucruri mai nasoale ca astea de mai sus si, bineinteles ca exista si varianta in care sa ai un caine super sanatos pana la finalul vietii lui, da’ un pisat, doi, trei, noua cat e mic, tot iti trage in casa, crede-ma pe cuvant.

Par pana-n adancul sufletului

Daca nu suporti parul de animal, in orice forma, dimensiune si cantitate, stai in banca ta. Daca nu vrei sa ai rotocoale de par care-ti traverseaza holul ca-n vestul salbatic, stai linistit si renunta la ideea cu cainele. Daca nu esti pregatit sa ai par pe toate hainele posibile, oricant „nu” l-ai lasa tu pe caine sa intre in dormitor sau daca psihic nu esti ok cu faptul ca vei intalni multe fire de par in mancare, atunci reorienteaza-te. Un peste intr-un bol zic ca ar fi ok.

Viata ta in functie de el

Inainte sa dai buzna peste oamenii care vand pui si sa zici „aaawww ce dragut! vreau si eu unul!”, doar pentru ca ai plans la filmul cu Hatchi si ai prins doar inceputul si finalul de la „Eu si Marley”, NU uita ca iti iei o responsabilitate pe viata. Pe viata cainelui, care variaza. Un caine mare traieste aproximativ intre 10 si 15 ani. Intreaba-te daca esti pregatit ca de azi, timp de 10-15 ani sa traiesti cu un suflet si sa-ti faci viata, practic, dupa el. Asta daca nu mori tu inainte, bineinteles. Ca si asta e foarte posibil.

Daca lucrezi 10-12-14 ore pe zi si nu ai o iubita, un iubit, o sotie, un sot, o sora, un prieten sau un parinte care sa stea cu cainele, ia-ti gandul. Nu ai efectiv cum sa-l lasi atatea ore singur. Si nu neaparat ca va face in casa. Sunt caini care fac de 2 ori pe zi la interval de 12 ore, dar e absolut strigator la cer sa-l lasi atatea ore complet singur, inchis in casa. Il va afecta psihic.

Ia in calcul ca vei pleca in vacante, iar daca nu-l poti lua cu tine, dar nu ai nici cu cine sa-l lasi… nasol momentu’.

Daca pleci cu el in vacanta si nu te cazezi pe la prieteni, ia in calcul ca nu e deloc usor sa gasesti hoteluri/pensiuni dog friendly.

Inainte sa pleci seara in club, calculeaza-ti timpul in asa fel incat sa-l scoti la un pipi/caca inainte. Si, cea mai importanta parte: Desi vii rupt in 14 de la bauta si cazi lat in pat pe la 6 dimineata(mi s-a intamplat de atatea ori), nu uita ca n-ai cum sa dormi pana nu mai poti si ca in 2-3 ore ar trebui sa scoti caine la pipi/caca.

Daca nu stai bine cu nervii si te plictisesti repede lasa ideea de a avea un caine, asta pentru ca tre’ sa fii afara cu el de 2-3 ori pe zi fie: ploaie, ploaie torentiala, zapada, ger, viscol, sau vara de 45 de grade.

Si, mai ales, daca nu concepi ca viitorul tau copil sa creasca langa un animal sau, cateodata, inconjurat de par… nici sa nu-ti treaca prin cap sa-ti iei un caine. Ma iertati, dar urasc oamenii care abandoneaza un caine ca pe un tampon folosit, doar pentru faptul ca acum au un copil. Mi se pare ireal.

Pe final, nu vreau sa-ti zic decat sa nu uiti ca un caine e un membru al familiei, nu un accesoriu. Ca in afara de un copil, probabil ca e una dintre cele mai mari responsabilitati. Vreau sa mai stii ca in ciuda tuturor momentelor grele descrise mai sus si nu numai, cainii (si animalele in general) merita orice e mai bun pe lumea asta.

Ceea ce.ti da cainele inapoi e infinit mai mult si mai mare fata de toate momentele grele pe care le intampini cu el. D-asta n-o sa stau sa insir cata iubire, liniste psihica si sufleteasca si cat frumos iti aduce un caine in viata.

Asa ca, daca ti s-a strans inima la textul asta, daca ai zis „Bleah, eu n-as putea sa fac asta!” sau ” Oribil! Mi se-ntoarce stomacul pe dos.”, du-te repede la prima benzinarie, ia-ti o jucarica de plus si fii fericit cu ea. Doar cu ea… fara chestii vii.

7 comments

  1. Dan · septembrie 2, 2015

    Jos palaria!

  2. Taddeo Moise · septembrie 2, 2015

    Felicitări pentru articol!!!Big thumbs up!

  3. Lavinia · septembrie 2, 2015

    Iartă.ma, dar nu am putut sa citesc tot deoarece sunt la serviciu și m.ai emoționat pana la lacrimi! Sa.ti dea Dumnezeu sănătate, ție și cățeilor tai…felicitări, ești un om extraordinar!

  4. Madalina Teleman · septembrie 2, 2015

    pur si simplu te iubesc! parca as fi scris eu!

  5. Marcel · septembrie 2, 2015

    „Ceea ce-ti da cainele inapoi e infinit mai mult si mai mare fata de toate momentele grele pe care le intampini cu el.” E cea mai mare satisfactie.

  6. Dany · septembrie 2, 2015

    Super scris! Bravo pt atitudine si curajulul de a spune lucrurilor pe nume si fata 😉

  7. cristina- nicoleta · septembrie 2, 2015

    Respect!!!